FainArt Handmade a luat nastere din dorinta de a incerca si altceva in viata.
Totul a inceput cu o perioada foarte grea pentru mine, in preajma martisorului, in 2010. Ganduri nu-mi dadeau pace nici ziua nici noaptea, si niciuna din activitatile obisnuite nu reusea sa ma relaxeze. Era februarie, se apropia martisorul si asa mi-a venit ideea sa fac cateva martisoare pentru familie si prietene. Colega mea de apartament de atunci (Ruxi, care m-a ajutat si cu pozele mai tarziu), s-a hotarat sa participe si ea. Am decis sa pictam pe mici bucatele de lut, dar pana la urma lutul a devenit pasta de modelat alba.
Ca paranteza, mie mi-a placut sa desenez/pictez de cand eram mica. Intotdeauna am primit incurajarile alor mei, iar ora de desen era preferata mea. Dar liceul de arta nu a fost o optiune, nimeni din familia mea nu vedea arta ca pe o meserie. Nici macar eu nu m-am gandit la pictat ca fiind mai mult de un hobby. Au trecut anii si a venit facultatea (medicina veterinara). Desi nu am mai pictat propriu-zis, in facultate am avut foarte multe ocazii sa ma joc cu creioane colorate. Chiar am trecut un examen de anatomie datorita talentului la desen. Materia era grea, profesorul exigent si nu treceai examenul daca nu stiai toate cele trei subiectele de examen. Eu am avut ghinionul sa nu il stiu pe ultimul, dar pe primele doua le stiam foarte bine, iar la ultimul ... cand am fost chemata sa descriu regiunea anatomica cu pricina (era ceva la piciorul din spate al unui cal), am desenat pe tabla un cal si am aratat unde este regiunea (mai mult nu stiam). Profesorului i-a placut atat de mult calul desenat de mine ca mi-a dat examenul. Si iar au trecut anii si a venit partea cu serviciul. Asta a fost momentul in care am uitat total de creioane si de pensule, pur si simplu nu mai gaseam starea de spirit necesara.
Dar sa revin la martisor, la inceput a fost frustrant, nu-mi iesea nimic, dar incet incet mi-am intrat iar in mana. Stateam cu Ruxandra in fiecare noapte pana la 2-3 si pictam martisoare. Imi aduc aminte ca atunci cand a venit mama mea in vizita am molipsit-o si pe ea. Cand lacuiam martisoarele (partea cea mai frumoasa, din punctul meu de vedere) ma bateam cu Ruxi pe pensula. Dupa doua saptamani de insomnii, n-am trezit cu peste 200 de martisoare. Ce sa facem cu ele? Sa le vindem... dar unde? In niciun caz pe strada ... Singurul targ pe care il stiam era cel de la Muzeul Taranului Roman. Si asa am ajuns noi sa ne inscriem la targ, fara cea mai mica idee despre ce ne asteapta.
Targul a fost o nebunie, 300 expozanti, mii de vizitatori ... In prima faza am crezut ca n-o sa vindem nimic, ca sa nu mai zic cat de intimidant a fost sa fim inconjurate de oameni care fac asta de foarte mult timp si majoritatea au studii in domeniu. Dar am fost primite cu caldura, am fost ajutate si am invatat multe, iar cea mai mare satisfactie a fost ca am vandut aproape toate martisoarele.
Pentru mine, aceasta perioada a insemnat gasirea linistii sufletesti si am decis sa-mi incerc norocul in lumea handmade-ului romanesc. Prietenii noi mi-au spus care-i treaba cu e cu targurile si am inceput sa particip. Primul targ nu a fost incurajator, dar am evoluat rapid si gama de produse a crescut vertiginos.
Si
apropos de prieteni, avand in vedere ca "i-am folosit" cat am putut de
mult la capitolul poze pentru blog si nu numai, m-am gandit ca ar fi dragut sa
atasez un nume pozelor si un multumesc din suflet.
Ruxi a fost alaturi de mine de la inceputul inceputurilor si, desi nu ma mai ajuta la "procesul de fabricatie", profit de ea de cate ori pot pentru poze! Daca n-are timp, am grija sa-i folosesc macar garderoba, care este foarte flower-power si se potriveste cu bijuteriile mele!
Corinei ii place sa fie fortografiata si nu zice niciodata nu cand ma duc sa o iau "cu catel, cu purcel" ca sa-i fac niste poze. Partea cu catelul nu este la figurat ... si nici la singular!
Catalina are niste ochi verzi care te vrajesc imediat! I-a placut la nebunie sa ma ajute cu pozele si ma tot intreaba cand o mai pozez... aaa ... si s-a hotarat ca vrea sa se faca actrita!
Pe Athos l-am cunoscut in Vama si a fost dragoste la prima vedere! Cu moaca asta, asta cine poate sa nu-l iubesca?! Am ramas prieteni, m-a ajutat mult la poze (s-a comportat ca un profesionist!!!) si ma iubeste suficient de mult ca sa ma ia si pe mine cand iese la plimbare cu stapanul lui prin Padurea Baneasa.
